Pedeapsa

Akroates isi pedepseste subalternii. NSFW-Gore.

[…] Statea linistit, in picioare, cu degetele sale lungi si osoase incarligate asimetric - sub crengile vestejite si tenebroase ale unui pom oropsit de soarta, cu frunzele aramii, de parca ar fi trait tot timpul intr-o toamna eterna. Nu ar fi fost o notiune gresita. Akroates se afla in locul pe care, cu atata drag, il numea “casa lui”. Dimensiunea Coroanei - paralela cu timpul, realitatea, si orice notiune a sanatatii psihice - Gradina. Un nume deceptiv de simplu pentru o dimensiune incredibil de complicata. Exact cum se poate interpreta, Gradina este un camp al unei naturi murinde si aflata in permanenta putrefactie - ca si cand anotimpul din acea zona era doar, si doar toamna - toata vegetatia fiind in nuante brune si rubinii, inchise la culoare de cele mai multe ori, iar timpul zilei parea ‘inghetat’ in momentele diminetii, cand discul unui soare fals si ca de bronz al dimensiunii parca fusese blocat de catre zenit, ca si cand acesta era un streang. Totul parea mort in acest loc, insa ar fi fost o eroare colosala sa se constate ca asa ar fi. Viata exista - o forma corupta a acesteia, ce-i drept. Creaturile percepute ca fiind repulsive de catre om se gaseau in abundenta in Gradina. Paienjenii cu parul negru si silicos ce isi faceau casa in interiorul ‘fructelor’ copacilor din zona - asteptant o mana a inconstientei sa ii culeaga pentru a-l ucide pe cel nevrednic, viermii cu dinti si spini incarligati ce creeau tunele doar la cativa centimetri de suprafata solului, iar lista continua. Akroates, insa, era maestru al acestei Gradini. El era, de fapt, cel ales de catre Soptitori sa le intretina aceasta dimensiune nevrotica a nebuniei si ‘mortii false’ - o Gradina care, de fel, era o teminta pentru cei destul de ghinionisti cat sa fie ucisi ori de el, ori de catre Kalikas, denumirea ‘cultului sau’, ori de catre Coroana.

Isi astepta, rabdator, preotul-comandant din cauza caruia Geirvald a reusit sa scape. Fusese fugarit pana la rapa vaii Stjorsverd, la cativa kilometri deja de catre platoul de pe Vaafrin, si doar Diomedes a reusit sa tina pasul cu el… Iar cand sa infiga lama blestemata in el, Geirvald i-a scapat printre degete. Un esec colosal ar fi putin spus. Era nervos. Dar acesta era unul dintre dovezile nebuniei lui Akroates. Era nervos, dar parea extrem de calm. Ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat vreodata, uitdandu-se pierdut in zare, cu ochii larg deschisi. … Insa nu avea sa tina mult.

S-a auzit fosnitul frunzelor zdrobite de catre picioare. Si in acel moment, ochii I s-au miscat in orbite, spre dreapta, cu o miscare brusca si alerta. Si-a rotit capul putin, tragand cu coltul ochiului inspre directia din care credea ca venea sunetul. Si a simtit bine. L-a vazut, atunci, pe Diomedes - imbracat in hainele negre, si putin rupte - palid si sfrijit, cu parul rar si negru, si o privire alerta si simultan speriata. Acesta s-a oprit imediat cum Akroates s-a uitat in directia lui. Un fior rece i-a trecut pe spinare - constientiza deja ce va urma. Fata ii era transpirata de stres. A inceput, cu vocea tremuranda, sa I se adreseze nebunului:

“A-.. Marite Preot! Ochiul lui Shal’shar, A-Akroates!”. S-a balbait putin, cautandu-si cu disperare calmul, evitand contactul vizual cu Akroates.

Atunci, Akroates s-a miscat putin, intorcandu-se complet in directia lui Diomedes. Vorbindu-i pe un ton cald si primitor.

“Diomedes! Te-ai intors! Ce bucurie… ce bucurie.” Apoi, brusc, vocea sa a devenit extrem de sarcastica si dispretuitoare. “Am crezut, pentru ceva timp, ca Geirvald te-ar fi ucis. Mi-am facut… atatea griji… Nu am stiut ce sa cred. Oare sa fi scapat Geirvald? Oare sa-l fi ucis pe loialul Diomedes? Dar se pare ca te-ai intors.”, a continuat, in aceeasi maniera - de parca il lua pe Diomedes de prost. Atunci, preotul a raspuns rapid, aflat sub presiunea atitudinii lui Akroates. Confuz un pic; nu se prindea daca era sarcastic, sau daca chiar nu stia ca Geirvald i-a scapat. Insa, cunoscandu-l pe dement… a presupus mai degraba prima afirmatie.

“Imi pare rau! Imi pare foarte rau… Mi-a scapat! A-am.. Am ajuns in vale! Stjorsverd! Si a… A fugit. A scapat! Pur si s-sim.. Simplu!” Ochii i s-au marit, privindu-l cu mare groaza pe Akroates, care deja incepea sa se apropie de el. Raspunzandu-i intr-un ton batjocoritor, ca inainte.

“Ti-a scapat… Vai… saracul.” Si-a clatinat intregul corp, aplecandu-se putin - acum fiind la acelasi nivel cu Diomedes. Cu aceeasi rapiditate, tonul a devenit agresiv - acum manifestandu-si furia. Strigand cat il tineau plamanii - cu asemenea putere, incat ecoul a reverberat in intreaga Gradina. “Fir-ai al DRACULUI de prost ce esti!” - pumnul rece al lui Akroates a venit cu viteza uluitoare in mandibula lui Diomedes - lovindu-l cu asemenea forta, incat l-a doborat instantaneu pe jos. Din pacate pentru Diomedes, inca era constient. S-a aplecat, apucandu-l pe Diomedes de guler si ridicandu-l cu ambele maini, aducandu-l la doar cativa centimetri de fata lui, vorbindu-i pe acelasi ton strigator. “Iti dai seama ce ai facut?! Al dracu de narod ce esti! ITI DAI SAU NU SEAMA?” l-a scuturat precum un covor plin de mizerie. Probabil ca asta era Diomedes in ochii lui Akroates, acum. Diomedes i-a raspuns rapid, tremurand si mai mult.

“D-da! DA! Stiu, st-.. Stiu! Te rog! Nu imi face ce le-ai facut si lor!”

Vocea lui Akroates a devenit soptita. Cascandu-si ochii cat a putut - respirandu-i pe fata lui Diomedes cat ii vorbea.

“Ba da… Ba da… Ti-am spus… ca asta fac cu voi.” - si din nou, in aceeasi maniera violenta, a strigat. “TI-AM SPUS!” - aruncandu-l pe solul uscat. Diomedes a incercat sa se tare din calea nebunului - care deja a scos acelasi cutit cu care l-a injunghiat pe Geirvald - cutitul curbat, aproape precum o secure, cu zimti din dinti de animale. Venind cu pasi alerti si lovindu-l cu piciorul in cap pe Diomedes - ametindu-l. L-a apucat de gat cu degetele sale lungi si osoase, precum clestele unui crab. “Lasa… Lasa…”, a vorbit din nou - soptind. “Nu dureaza mult. Te educ repede. Apoi poti sa pleci.” A ingenuncheat in dreptul preotului - aducand cutitul in dreptul ochilor sai. Un varf de ac distanta dintre cutit si suprafata ochiului drept al lui Diomedes. “Il vezi?”. Diomedes respira rapid - abia ca putea, fiind strangulat de Akroates.

“D-da! Il vad! Te rog! Nu!”

Aproape ca un reflex, cutitul i-a intrat prin ochi - foarte adanc. Un strigat ragusit scapand din gatul lui Diomedes de durere - apucandu-l pe Akroates de mana cu mainile sale - incercand sa-l opreasca. Akroates s-a rastit din nou la el.

“CE FACI? Ma atingi? Pe mine? Iti permiti?!” si-a tras mana inapoi, lama curbata a cutitului scotandu-i ochiul impreuna cu niste fragmente din nervul optic si muschii care il atasau de os - lichidele din ochi revarsandu-se pe lama. L-a apucat de antebratul care il tinea de mana cu pumnalul- dandu-i drumul la gat. Unghiile sale lungi intrandu-i prin haina si prin piele, direct in carne - a tras inspre el, apoi, cu toata forta - sange si bucati de carne extrase din antebrat - patandu-l pe haine si pe fata pe Akroates, si in acelasi timp, rupandu-i unghiile. Diomedes a strigat din nou, insa corzile vocale aveau o limita. Nu putea sa strige mai tare de atat.

“Nu mai striga! Nu inca! Asteapta!” Degetul aratator si mare al mainii cu care i-a mutilat antebratul s-au fixat pe celalalt ochi al lui Diomedes - voind sa-l scoata precum o nestemata blocata intre doua pietre. "ACUM!", reusind fara mare efort - orbindu-l efectiv pe Diomedes. Antebratul ii sangera foarte mult - solul si hainele sale deja fiind umezite de o balta mica de sange. Akroates a zdrobit ochiul scos cu mana - scuipandu-l pe Diomedes fix in cavitatea dreapta, de unde a scos primul ochi. Akroates s-a calmat foarte rapid dupa actul asta. Ridicandu-se si ascunzandu-si cutitul intr-un buzunar interior al hainei.

“L-ai lasat pe Geirvald sa fuga. Acum, tot continentul ne va cunoaste intentiile. Din cauza ta. Daca esuam, va fi din cauza ta.”, i-a vorbit pe un ton calm si, din nou, batjocoritor. “Vei fi reparat. Nu de mine, ci de cine va avea mila de tine si de prostia ta.” Diomedes, insa, nu putea sa il asculte. Asurzind de la propriile strigate de durere si chiar si de la durerea propriu-zisa si panica pe care o simtea.

Akroates s-a intors cu pasi scurti si lenti in acelasi loc unde era inainte. Deja calculand metode de a-l prinde pe Geirvald.