Akroates

[…] Soarele s-a scufundat deja in orizontul infinit; lumina aproape murinda a lunii coborandu-se peste formatiunile stranii de piatra. Erau precum vai fara trepte - lipsite de orice fel de varietate geologica, doar roci tenebre si reci, agresate de vanturile frigide ce bateau in acea zona. Geirvald s-a apropiat de o stanca joasa, un pic mai scunda decat el insusi. Fiecare pas pe care-l facea se termina cu un sunet deranjant - zgarietura fierului impotriva pietrei. Era timpul. A fost trimis aici de catre insusi Jorulf - regele principal din Fyrillaanthur. Si a batut drumul pana aici - din capitala, Faalustjarn pana in regiunea Hrathrygg, muntii Vaafrin, mai exact. Aici avea sa se petreaca un fenomen neobisnuit - motivul principal pentru care Geirvald fusese trimis aici. Un fenomen nemaiauzit.

S-a apropiat mai mult de stanci - si a observat ca, de fapt, zona nu era in totalitate abandonata. O torta inalta era infipta intr-o piatra - inca arzand cu o flacara puternica care se ridica mai sus decat legile fizicii i-ar fi permis. Clar - ceva deja era in neregula. A intins mana catre torta, iar in momentul in care varfurile degetelor sale au atins corpul lemnos al tortei, a simtit prezenta acestor entitati fantomatice de care se specula ca cutreierau aceste meleaguri antediluviene. Si atunci totul a fost clar. A observat cu mare oroare, pe singura poteca care ducea inspre cel mai ridicat platou al muntiilor Vaafrin, o turma imensa de umanoizi - oameni, spera el. Mergeau toti intr-un ritm sincronizat - toti erau imbracati in haine negre - robe din matase fara niciun fel de decor. Doar negru si atat - cu glugile mari ce atarnau pe capul lor, mergeau putin plecati, fiecare tinand o torta - luminandu-si drumul si mergand in uniune completa.

Rapid, s-a miscat din locul sau, si a avansat pe directia cea mai dificil de parcurs. Nu exista o poteca, insa el s-a dus direct inspre rampa muntelui pe care, s-a gandit el, ar fi putut-o escala mai usor decat orice alta rampa. Insa s-a miscat si cu o oarecare gratie. Nu era in natura lui sa fie discret sau gratios - mai ales ca apartinea unui popor relativ barbaric si in stilul verde-in-fata. Dar de data asta, pentru prima oara in multi, multi ani, i-a fost teama de aceste creaturi. Nu stia ce sunt. Nu stia ce vor. Dar trebuia sa afle, pentru ca asta era misiunea lui, pana la urma.

Ajungand la baza rampei, insa, a observat inca ceva care l-a oripilat. Sus, pe platoul pe care voia el sa ajunga pentru a-i observa pe nebuni mai bine, mai era unul. Putin mai inalt, purtand aceleasi haine. Intr-o postura un pic aplecata, cu degetele intercalate. Parca se ruga la ceva. In fata lui era o torta, exact ca cea pe care Geirvald a vazut-o mai inainte. Atunci a simtit un fior rece pe spinarea lui. Si-a incruntat sprancenele, gandindu-se cu dispret:”Ai dracu nebuni nu puteau sa vina de dimineata - sa ma enerveze mai rau.” Incerca sa se convinga ca era enervat, si nu speriat. O dezonoare mare ar fi fost sa fie speriat de acesti oameni. “Lasa. Nu conteaza. Sunt doar niste mosi dementi. Daca ma dau la ei… Matur tot muntele cu carpele alea de pe ei.”, tot se gandea, incercand destul de mult sa se convinga ca nu are motiv sa ii fie teama. Insa fluturii din stomac si tremuratul usor aveau sa sugereze altceva.

Tot urcand si urcand, vede ca cel de pe platou nici macar nu l-a observat. O fi fost in vreo transa. “Ce face ma ala?”, s-a gandit din nou - continuand sa urce pe rampa. Pana cand a ajuns, intr-un final, extenuat si agitat de drumul necrutator. Cu piciorul drept, si-a trantit talpa peste piatra. Fiinta nu a avut nici un fel de reactie. Alt motiv sa se ingrijoreze. Un mormait relativ iritat a urmat din partea lui Geirvald care s-a uitat drept inapoi la fiinta. Adresandu-se intr-un ton care se chinuia sa fie increzator si macar putin intimidant in timp ce se plimba oarecum angos - gafaind putin de la drum.

“Bai, tu ala in zdrentele negre. Ce e cu turma asta aici? Si cu tine?”

Individul a ramas tacut pentru primele secunde. Raspunzand intr-un ton deosebit de calm. Aproape vesel, dar oarecum amenintator. Un ton de om batran. Foarte batran.

“Am venit aici in pelerinaj - in numele Lui.”

“Numele cui?”, a intrebat Geirvald. Oarecum confuz, insa suspectand deja raspunsul…

“Shal’shar Cel ce S-a coborat din Primul Vis, desigur.”

“Cine dr-.. Si tu? Tu cine mai esti?”

Omul s-a intors spre Geirvald. Ridicandu-si capul putin - fata fiind acum vizibila. Ochii ii erau scufundati in orbite, albi complet. Pielea era extrem de brazdata, de parca a trait sute de ani, imbatranind din ce in ce mai rau - cu tenul crapat si uscat, aproape ca de soparla. Avea un nas carnav si buze subtiri cu dintii galbeni si asimetrici. Degetele de la mainile sale erau foarte lungi, iar pielea de pe ele se stransese asa mult, incat oasele degetelor parca se impingeau intr-asta, doar de ar apuca sa iasa. Un gest foarte minor si rapid - si-a miscat degetele simultan, lovindu-si usor suprafata superioara a mainii de doua ori.

“Vorbesti cu Marele Preot al Soptitorilor Akroates.”

“Akroates? Ce nume…”

“Da. Geirvald este un nume si mai bizar pentru noi.”

Ochii lui Geirvald s-au deschis larg. Aproape ca i-a cazut fata cand a auzit ca acest Akroates ii cunostea numele.

“Da’ tu de unde ma stii? Esti vreun spion?”

Batranul a ras usor, de parca ar fi auzit vreo gluma buna. Zambind putin - ori era nebun, ori chiar a fost distrat de aceste intrebari.

“Cum adica? Esti exact ca ceilalti.”

“Adica?”, a intrebat Geirvald confuz.

“Esti un copil al Stelelor. Esti un copil al Tesatorilor de Stele.” A vorbit cu mare dezgust, mai ales cand a pronuntat numele deitatilor. Strambandu-se putin si continuand. “Tu nu ai idee cine esti, nu-i asa? Noi va cunoastem pe toti.”

“Taci ma ca si tu tot al lor esti. Toti suntem ai lor.”

“Eu nu.”

“Tu nu? Tu de ce nu esti?”,a intrebat aproape provocator.

“Pentru ca noi venim din Sul’akrin. Continentul de sub Oceanul Nadirului.”

“Sul’akrin? Cum adica veniti de-… pai-…”

“Da… acum intelegi, nu-i asa? Uite ca poti sa intelegi, chiar daca esti copilul arogant si increzut al Tesatorilor. Chiar daca esti mai ignorant… intelegi.”

“Hai gata ca ma enervezi cu abureala asta. Zi cum ai venit din Sul’akrin.”

“Heh. Curios esti. Raspunsuri primesti.”

“Zi odata.”

“Sul’akrin, continentul scunfundat, asa-i? Se crede ca au trait oameni acolo. Dar noi nu suntem oameni. Suntem cei binecuvantati de Shal’shar Cel ce S-a coborat din Primul Vis. Suntem Julzanyn.”

Geirvald, in acel moment, a crezut ca se afla intr-un vis sau ceva. Julzanyn. O rasa aparent extincta, dar … era chiar in fata ochilor lui, nu? Cum s-ar putea asa ceva? Geirvald s-a chinuit putin sa vorbeasca, dar a reusit. Deja era curios acum.

“De ce va rugati aici? Ce vreti sa ne faceti?”

“Noi? Nu vrem sa va facem nimic. Noi suntem conducte. Axe. Catalizatori. Enzimele unei creaturi mai complexe decat mintea ta fragila ar putea vreodata sa inteleaga.”

“Si atunci? De ce va rugati? Tot nu mi-ai zis. Sau cineva cu “mintea asta fragila” n-ar pricepe, eh?”

“Ne rugam… pentru ca… ne rugam. Ce intrebare ignoranta. Tu nu te rogi la… zeii tai… morti? Torvanir? Alani? Dalranna? Sifranna? Zadranir?”

“… Ba da. Dar tu te rogi la zeii tai dezaxati care nici macar nu te vor auzi, si nici n-ar vrea. Noi credem in zeii nostrii creatori. Benevolenti. Esti un cretin daca crezi ca Soptitorii iti vor da ce vrea ego-ul tau megalomanic.”

Akroates si-a inclinat capul si a dat din el - ca si cum i-ar fi fost mila.

“Imi pare rau de tine. Sa fii asa prost.” Subtil, si-a miscat mana dreapta spre un buzunar - scotand un cutit curbat, aproape ca o secera. Avea multi zimti, precum un fierastrau - dar erau precum dintii unui animal. Insa asa de ascutiti erau, incat nu s-ar fi chinuit deloc sa intre. Nici macar prin armura de otel a lui Geirvald.

“Ai o sansa, Geirvald. Una. Atat. Una.”

“Sa ce?”

“Sa il abandonezi pe Jorulf. Si sa fii unul de-al nostru. Sa fii unul cu Gradina, si cu Cimitirul, si cu Coroana.”

“Nu sunt un tradator.”

“De-ai sti cu adevarat. Pacat.”

Brusc, Akroates parca s-a teleportat in fata lui Geir - inclestandu-si mana stanga in jurul gatului sau - cutitul in cealalta mana - avea o forta extraordinara pentru un mos dement. L-a imbrancit in peretele stancos din spatele lui. Cu un gest rapid, i-a tras un genunchi in coaste - si imediat apoi a infipt cutitul in abdomenul lui. A patruns prin otel ca un cutit incins prin unt. Geir a racnit de durere, platoul de piatra fiind improscat cu sange, iar preotii nebuni ce defilau pe poteca s-au oprit, uitandu-se in sus cu totii. Vazandu-l pe Akroates si pe Geir. Akroates l-a aruncat in fata, aproape de rapa abrupta unde era si torta. S-a miscat rapid, infigandu-si mana in ceafa lui, ridicandu-l sa fie vazut de toti. Cutitul era inca infipt in abdomenul lui Geir.

“Uitati! UITATI AICI! Un Copil al Stelelor a incercat sa ne intrerupa ritualul! Ce spune asta? Ce spune asta, despre ei? Suntem noi cei care le vor raul?”

Nimeni nu a raspuns.

“SUNTEM? VORBITI!”

SI atunci, deodata, preotii au raspuns in cor, ridicandu-si tortele, ca si cum s-ar pregati de razboi.

“Daaaaa! DA! ASA ESTE!”

Akroates a agitat din maini, ridicate in sus. Manecile I s-au suflecat in jos, mainile sale slabe si albe precum zapada ivindu-se. In jurul bratelor pareau a fi mici serpi incarligati, precum funii.

“BLASFEMIE!”

Toti preotii au inceput sa strige in cor dupa el.

“Blas! Fe! Mi! E! BLAS-FE-MI-E!”

“CE FACEM CU ERETICII?”, a strigat din nou Akroates. Simtandu-si autoritatea peste turma de nebuni.

“MO-AR-TE! Mo-ar-te! Mo-ar-te!”

Geir era grav ranit. Sangele insa nu curgea. Dar nu putea sa scape decat daca scotea cutitul. S-a gandit bine. Sa scoata cutitul, si sa-si inrautateasca sever rana, sau sa ramana asa? Daca ar fi ramas asa, cu siguranta dementul ala l-ar fi ucis oricum, nu? Asta voia audienta sa. Sa moara. Deci oricum ar fi dat-o, murea oricum. Asa credea el, cel putin. De ce sa nu moara in stil? Brusc, a scos cutitul din el, si cu o miscare violenta, l-a infipt in bratul lui Akroates. Sangele curgea din Geirvald ca un rau ce se revarsa. Dar s-a miscat repede. Preotii au facut un huruit infuriat, vazand ca Geirvald s-a eliberat. Akroates i-a dat drumul din cauza durerii, punandu-si cealalta mana peste rana si cutit in acelasi timp, cazand in genunchi. O fi lovit vreo artera? Sigur a lovit una, vazand chinul lui Akroates. Geirvald a sesizat oportunitatea, si a fugit de la locul faptei. A fugit de a rupt pamantul. Ca venea cireada de lunatici, nu mai conta. A fugit, si nu s-a mai uitat in urma.

Insa preotii nu aveau de gand sa il ierte, si nici sa il uite.