Poveste scurta

Tentativa mea de a scrie un fragment din nuvele in limba romana.

[...] Si atunci, Erik ajunsese in fata acelui templu. Un templu care, de fel, era doar speculat a fi real; pana si marii cercetatori ai continentului au tras concluzia ca astfel de structuri esoterice nu au cum sa existe. Doar niste confabulatii pentru a speria lumea si de a-i preveni din a pune piciorul pe pamantul damnat de zeii care dormeau in cele mai adanci scorburi ale acestuia. Insa Erik nu era convins de aceste teorii; s-a dus singur, de capul lui, pe coasta sudica din Kvalgaard. El deja pusese piciorul pe acest pamant. Era un pamant mort. Natura era corupta si malformata peste masura; doar niste ramasite ale unei alte naturi verzi si vivide - care acum consta doar in pomii fara frunze, cu ramurile deformate si scoarta innegrita, decorata cu sculpturiile expresiilor faciale ale celor care si-au dat duhul aici, murind la mana cultistilor nebuni care cutreierau continentul odata plin de viata si lumina.

Iar in fata lui Erik, era templul obscur al acestor zei. Ai asa-zisilor “Soptitori”. Era un templu alcatuit din ce pareau a fi structuri rigide de os si carne putreda concatenate cu obsidian, creand astfel temple ale groazei pentru cei care nu erau puternici de stomac si vointa. Si acest obsidian parea de o natura extrem de artificiala; lumina slaba care pica pe el era imediat anihilata de acest material sumbru - toata cladirea parand a fi un fel de piramida cu trei fete, cu partea de sus levitand deasupra trunchiului principal, dar nici macar nu se misca. Era pur si simplu complet inerta.

Nu stia cum sa abordeze situatia. Cel putin, astfel de temple erau extrem de rare, iar cercetariile ambigue conduse in aceasta privinta au declarat ca piramidele acestea sunt doar de forma, si ca, de fapt, acestea conduc catre aceste inchisori subterane in care zeii acestia dorm neconteninti, nederanjati de muritorii de rand. Cu toate ca stramosii si clericii din Skalflaanthur sustineau ca, de fapt, acesti zei sunt meniti sa se trezeasca, si sa declanseze o apocalipsa. Un Ragnarok, din urma caruia Ruel se va pierde permanent, sau va supravietui, totul depinzand de rasele muritoare, zeii celor doua piloane ale creatiei, si ramasitele primilor zei - Tesatorii de Stele.

Dar Eriksvar nu stia nici macar pe unde se intra in aceste temple. S-a plimbat lung si mult - fiecare pas pe care il facea in jurul piramidei fiind din ce in ce mai dificil de efectuat, de parca ar obosi inzecit de repede in jurul acestor structuri inumane. S-a uitat, mult si lung, la peretii piramidei. Ochii albastri ii erau larg deschisi, fiind tot timpul alert - cu mainile, pipaind oarecum timid peretii reci si morti ai cladirii.

Soarele deja incepuse sa apuna. Nu era de mirare. Pana la urma, continentul acesta era oricum pe apa Sambetei. Lumina benevolenta a soarelui se chinuia sa isi serpuiasca drumul prin miasma amara care plutea in aer - o miasma intoxicanta, duhnind a cadavru si descompunere, precum o ceata groasa de fum, nemiloasa si necrutatoare cu viata din jurul ei. Eriksvar gasise, in sfarsit, o mica portita. Atinsese caramizile intunecate intr-un anume fel, iar peretii incepeau sa se desparta. Ca si cum ar fi fost doar de forma - ca si cum peretii erau doar o iluzie optica. Dar nu erau, nu? Altfel, el putea sa intre. Asa se manifestau creatiile acestor zei nebuni. Erau impotriva oricarui lucru uman si firesc, erau contraintuitive, si erau capabile sa ii duca pe cei care experimentau prea mult cu ele - la nebunie.

Iar in momentul in care Erik pusese piciorul in templul acesta, o ameteala nemaintalnita aproape ca il dobori la pamant. A prins repede cu mana un perete - sprijinindu-se si cuprizandu-si fruntea cu cealalta mana, gafaind de parca ar fi alergat pana acum. Energiile malvolente ale Soptitorilor incepeau sa se manifeste. Erik nu era o anomalie ca si ei. Era om. Si era o tinta perfecta pentru acesti lunatici. Dar el nu s-a dat batut. Tinandu-se de peretii negri tot timpul, isi misca picioarele alternativ prin templu - doar o sfaclie de lumina albastra plutind in jurul lui - un farmec tipic magicienilor de pe continentul lui natal, si o inlocuire ieftina si eficienta a candelei de zi cu zi.

Dar brusc, dupa ce a mers vreo doua sute de metri in templu, senzatia nevrotica s-a risipit. Se simtea normal din nou - si era de parca acum vedea mai clar ce este in jurul lui. Si a observat, atunci. Peretii pe dinauntru erau complet diferiti fata de cei de din afara. Erau facuti dintr-o piatra inchisa la culoare, un verde-turcoaz inchis, dar palid, cu crapaturi multe si si mai multe scrieri intr-o limba necunoscuta - imprastiate de-a lungul intregului coridor in modele haotice, pe pereti si tavane - fara o delimitare anume - erau precum viermi morti ciopliti intr-o piatra antica, la fel de veche ca si Ruel. Iar Erik observa cu mare interest aceste inscriptii haotice - parca le intelegea. Parca cunostintele lui despre acesti zei incepeau sa ii devina utile - recunoscand scrisul eratic si aproape imposibil de discernut. Era o liniste mortifianta. Pana cand Erik a inceput sa auda pasi. Pasi mari, dar care nu sunau a piele sau cauciuc. Sunau a gol cand se izbeau de piatra. Ochii I se marisera in orbite, ramanand pe loc - pana cand a simtit ca pasii sunt foarte aproape - moment in care s-a intors foarte brusc, aproape ametindu-se singur din manevra brusca - dar ce l-a intampinat s-ar putea sa-l fi ametit si mai mult.

Era un umanoid. Foarte inalt - de vreo trei metri, purtand o roba neagra care parea sa absoarba lumina din jurul ei, si in acelasi timp parea a fi eterica. Impalpabila. Latenta. Dar pentru cei care nu erau atat de atenti, era aproape identica cu o roba pur-negra, cu niste mici inscriptii albastre pe maneci si piept - niste rune foarte lineare, fara nicio linie curbata. Capul sau parea a fi un craniu de cerb cu coarne simetrice si anormal ramificate, interlegate cu lanturi subtiri de argint de care atarnau pietre mici si verzi - un verde foarte deranjat, bolnav. Doar uitandu-te la el ti se facea rau. In loc de doi ochi, erau doar sculptate cavitatile oculare - sapte la numar - trei pe o parte, trei pe cealalta, cu al saptelea ochi direct deasupra - tot acest craniu perfect simetric daca ar fi fost sa fie taiat in jumatate.

I s-a adresat, vorbind foarte calm. Ceva tipic Soptitorilor, calmul inuman si artificial pe care il posedau - caracteristica lor predominanta fiind o carisma inimaginabila, capabili sa seduca fara dificultate muritorii prin tonalitatea tentanta si atragatoare a vocii. Unul dintre motivele pentru care erau denumiti Soptitori.

-Fiu al Tesatorilor, ce cauti aici?, figura intreba. Nu ai idee unde te afli. Sau... Probabil ca ai cautat chiar acest loc. Doar una este adevarata. Recunoaste.

Erik s-a holbat la figura, impietrind in loc vazand asemenea faptura. Raspunzand intr-un ton aproape tremurand.

-Caut...

-Ce cauti?, il intrerupse umanoidul. Ce cauti in templul nostru? Ai venit sa furi? Ai venit sa te rogi la El? Ce cauti? Spune-mi. Ce cauti?

Repetitia voluntara a intrebarii ii daduse niste fiori lui Erik. Era clar ca acest individ era perturbat mintal. Raspunsese, adunandu-se putin.

-Cine este El?

-El? El este El. Alfa si Omega. Creatorul si distrugatorul. Inceputul si sfarsitul. El este Shur-ath’q-Vorn. Nu esti aici pentru El. Esti aici pentru tine. Ego-ul uman. Sa cauti, sa iei. Fara sa dai inapoi. Setea de putere, cunoastere.

-Si tu?, Erik a intrebat sfios, din nou.

Figura isi inclinase capul intr-o parte. Stupefiata de ironia situatiei. Dar, i-a raspuns oricum.

-Eu? Eu sunt Faranoss. Eu sunt ce a ramas din ei. Din cei care au devenit absoluti. Cei din lumina falsa care au vazut realitatea. Trecutul, si viitorul. Inceputul si sfarsitul.

Sprancenele lui Erik s-au ridicat pentru un moment, aproape ca un tresarit. De parca tocmai a realizat natura acestui individ.

-Si restul? Unde va este regele? Ati avut un rege. Daca sunteti de pe acest continent.

-Regele vorbeste cu Creatorul.

-Si creatorul?

Faranoss a facut o pauza scurta. Ochii I se aprinsesera intr-o faclie verzuie, aceeasi tinta bolnavicioasa ca inainte. Apoi, I se stinsesera. Raspunzand.

-Creatorul... Ar dori sa vorbeasca cu tine.

-Cum adica?

Erik deja intrase in panica. Era clar. Faranoss avea de gand sa ii faca ceva... Dar ce? Nu a avut timp sa se gandeasca. Ochii sai s-au aprins intr-o alta faclie - una albastru-deschisa, iar Eriksvar cazu ca un mort pe podeaua rece de piatra. Era doar inconstient - aceasta faclie tipica cultistilor fiind un mecanism de declansare a unui atac de apoplexie artificial. Temporar - ca victima sa fie transportata in mod sigur.

Dar unde era transportat?